Dragă jurnalule,
E o chestie ciudată uneori, cum se leagă lucrurile. Unii ar zice că „se întâmplă întâmplător” dar eu nu cred… Altfel cum ai putea să explici că mi-a făcut cu ochiul cum de am intrat pe culoarul ei?
Prietenii neobişnuite
De unde a ştiut că e posibil să vreau să ne cunoaştem? Ciudat? Nicidecum. Vedeţi voi, prietenii nu se aleg mereu, ei se întâmplă să existe şi să îţi iasă la momentul potrivit în cale. Unii stau lipiţi de tine mai ceva ca gemul de margarină. Sau nu, ca ăla alunecă. Ca superglue-ul de degetele noastre. Eu mă chinuiam de ceva vreme să scap de un prieten mai vechi. Zis şi facut. Dar m-a luat la trântă a treia zi de când nu-l mai băgasem în seamă. Mi-a urlat până în creieri că noi nu o terminăm aşa brusc cum aş vrea eu. Că relaţia noastră e construită pe încredere şi respect. Numai că ultima parte mai mult o cere el decât e capabil să ofere.
Gicu, căci aşa se intitulează prietenul enervant, este format din trei colăcei lipiţi de burta mea. Eu nu l-am vrut acolo, dar prin diverse șiretlicuri s-a lipit de mine. Pare-mi-se pe vecie. Până când am cunoscut-o pe ea. Cea care urma să îmi devină cea mai bună prietenă. Mică şi pufoasă, numai bună de purtat în geantă, fie la serviciu în pauza de masă, sau la sală, sau la picnic. Cam peste tot.
Perspective noi
Gicu era mulţumit că îi adusesem o nouă prietenă. Ceea ce nu ştia el, încă, este că noua prietenă urma să îl distrugă. Definitiv. Dorind să stau de vorbă mai pe îndelete cu ea, să o cunosc îndeaproape, Gicu devenise cam nerăbdător. Voia să o cunoască şi el pe noua pufoşenie: crema de brânză pufoasă. La început a fost încântat, dar cred că a simţit pericolul ce îl paşte. M-a chemat într-o zi pe când stăteam la taclale cu cealaltă prietenă a mea, conştiinţa.
„E timpul să mănânci”, îmi zise zglobiu printre ghionturi în stomac. Eu credeam că sunt fluturi de la îndrăgosteală, dar când colo, era vorba doar de foame.
Uitându-mă în oglindă, Gicu, oftă în timp ce îmi zâmbea din mijlocul colăceilor. Căci mă împresuraseră de jur împrejur, dându-mi în fiecare zi căte două-trei îmbrăţişări, atât de strânse că nu mă lăsau să respir sub betelia pantalonilor.
„Eşti fan brânză?” îmi zise în timp ce ochiul meu magic măsura frigiderul de la un cap la altul. Nehotărâtă, mă holbam când la buchetul de salată verde, când la crema de brânză pufoasă. Mai pufoasă decât mine!
Hotărât şi straşnic lucru!
Salata într-o mână şi cea mai pufoasă brânză din lume în cealaltă. M-am zgârcit la pâinea integrală, doar două felii umplute ochi cu brânzică şi un bol cu salată verde cu de toate.
Acum, conştiinţa mea era fericită. Zglobie şi vioaie, ţopăia de pe un picior pe altul, ca mai apoi să facă paşi de dans cha-cha. Ce ţi-e şi cu conştiinţa asta: azi te chinuie, ca mai apoi să fie total zen. Cum le dai de mâncare, desigur.
Acum, Gicu nu mai zâmbea. Avea o grimasă mai dubioasă. Cred că nu îi plăcea că am descoperit ceva mai pufos decât el. Dar de când am început noua mea dietă… Gicu pierde zilnic din centimetri. Degeaba s-a rugat el de mine să duc înapoi brânzica pufoasă. Eu nu şi nu. A încercat să mă îmbie cu nişte ciocolată, cu o savarină. Chiar și cu un cotlet m-a ademenit! Eu – nimic.
Prietenie ratată
Prietenia noastră era în pericol. Stilul nou de viaţă începuse să-l enerveze, dar deja nu îmi mai păsa. Era timpul ca prietenia noastră să înceteze. Degeaba ai prieteni care stau lipiţi de tine, daca tu nu rezonezi cu ei. Vedeţi, colăceii credeau că-s parte din mine pe vecie. Şi cam asta e dilema fiecărei femei: mă definesc doi-trei colăcei sau ceea ce consum – în cazul ăsta, brânza pufoasă.
Dar ce să-i faci? Viaţa nu înseamnă doar pufoşenii şi îmbrăţişări, ci e şi compusă din grimase şi strâmbături. Cam cum mă strâmbam eu la salata verde până acum 2 veri. Dar acum zâmbesc satisfăcută. Şi pufoasă doar pe dinăuntru. Pentru că pufoşenia se simte în suflet.
Surse foto:
pexels.com / giphy.com
Acest articol este înscris în competiția de blogging Spring SuperBlog 2017
